RASISMUL ECOLOGIC

Rasismul ecologic este un concept al mișcării pentru o justiție ecologică care s-a dezvoltat în Statele Unite în anii 1970 și 1980. Termenul se referă la fenomenul prin care zonele locuite de grupuri vulnerabile – minorități etnice sau rasiale, ori persoane cu un statut socio-economic precar – sunt expuse la un grad de poluare mai intens. Acest fenomen poate lua forma prezenței unor deșeuri periculoase, a gropilor de gunoi, a apelor și aerului poluat în urma activităților industriale în zonele locuite de către persoane și grupuri vulnerabile.

Tendința actuală, demonstrată statistic, în ceea ce privește acest tip de politică, este aceea de depozitare a deșeurilor și de plasare a diverselor tipuri de instalații și echipamente emitente de noxe în zone locuite de o minoritate rasială/etnică. Faptul că aceștia se confruntă cu probleme sociale serioase îi împiedică în a-și manifesta revolta cu privire la aceste fenomene de concentrare a factorilor poluanți în habitatul lor iar poluatorii își desfășoară activitățile fără restricții.

Există patru factori care duc la rasismul de mediu: lipsa terenurilor accesibile pentru toate categoriile de persoane și grupuri interesate, lipsa puterii politice, lipsa de mobilitate și sărăcia. Terenurile ieftine sunt căutate de corporații și organisme guvernamentale, iar interesele în aceste zone sunt majore. Drept urmare, comunitățile care nu pot rezista în mod eficient acestor corporații și organisme guvernamentale și nu pot accesa puterea politică nu pot face nimic. Comunitățile cu mobilitate socio-economică precară nu se pot muta, iar în lipsa unei susțineri financiare se reduce considerabil capacitatea comunităților de a acționa atât fizic cât și politic.

Chavis a împărțit rasismul de mediu în cinci categorii: discriminarea rasială în definirea politicilor de mediu, aplicarea discriminatorie a reglementărilor și legilor, direcționarea deliberată a comunităților minoritare ca situri de deversare a deșeurilor periculoase, sancționarea oficială a poluanților periculoși în comunitățile minoritare și excluderea persoanelor afectate direct de la ocuparea unor poziții de conducere în instituțiile și organismele responsabile cu factorii de mediu.

Comunitățile minoritare nu au mijloacele financiare, resursele și reprezentarea politică pentru a se opune acumulării de siturilor cu deșeuri periculoase. Procese precum suburbanizarea, gentrificarea și descentralizarea conduc la modele de rasism de mediu. De exemplu, în cadrul procesului de suburbanizare non-minoritățile părăsesc zonele industriale pentru locații suburbane mai sigure, mai curate și mai puțin costisitoare. În același timp, comunitățile minoritare sunt lăsate în aceste zone, în imediata apropiere a zonelor industriale poluate. În aceste zone, șomajul este ridicat, iar întreprinderile sunt mai puțin susceptibile să investească în îmbunătățirea zonei, creând condiții economice precare pentru rezidenți și consolidând o formație socială care să reproducă inegalitatea rasială/etnică.

Justiția ecologică, prin actorii săi implicați, încearcă o soluționare a acestui tip de discriminare, susținând dreptul fiecărui individ de a trăi într-un mediu sănătos, un mediu care să ofere suficiente resurse pentru o viață sănătoasă, acestea fiind drepturi ale omului, afirmate și ocrotite ca atare în diverse tratate internaționale.

În Europa, un studiu al European Environmental Bureau a documentat 32 de cazuri de rasism ecologic în 5 țări diferite – Ungaria, Bulgaria, Macedonia, Slovacia și România. Afectate sunt în principal comunitățile rome, obligate să trăiască în apropierea gropilor de gunoi, în lipsa unor facilități esențiale precum apa curentă, electricitate și încălzire.

Cazuri de rasism ecologic din România

• În Cluj, la Pata Rât, circa 1500 de oameni, majoritatea romi, trăiesc într-o așezare de tip ghetto lângă o rampă de gunoi, în locuințe improprii, unii dintre ei fără acces la apă, curent, căldură. Comunitatea s-a format prin evacuări forțate succesive ale romilor din oraș, de către Primăria Cluj;
• În Turda, o comunitate de romi este obligată să trăiască pe terenul unei foste fabrici de chimicale, contaminat cu mercur;
• În Craica, Baia Mare, autoritățile locale au mutat forțat sute de romi în laboratorul chimic dezafectat al uzinei CUPROM, care producea cupru. Tot aici, comunitatea romă a fost segregată de restul locuitorilor printr-un zid construit de primărie;
• În Constanța, peste 100 de romi au fost evacuați forțat din spațiul în care locuiseră timp de mai mulți ani pentru a se construi un complex de vacanță.

Problema rasismului ecologic în Europa și în România are un substrat mai profund și este corelată cu alte forme de discriminare instituționalizată și cu politicile neoliberale care adâncesc prăpastia dintre săraci și bogați.

Pentru aceasta este imperios necesar:

• Recunoașterea existenței rasismului ecologic în România și elaborarea de politici care să combată inegalitatea materială și marginalizarea socială;
• Contracararea fenomenului de ghettoizare și asigurarea accesului tuturor comunităților la serviciile de bază, precum apă sau canalizare.
• Stoparea evacuărilor forțate și garantarea dreptului fundamental la locuire într-un mediu sigur.

Un articol elaborat în cadrul Campaniei pentru nediscriminare din cadrul proiectului ”Dezvoltare integrată în comunitatea marginalizată din Miercurea Sibiului”, 

Cod SMIS 115001.

”Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția Uniunii Europene sau a Guvernului României”