ANTISEMITISMUL

Antisemitismul este o atitudine (politică, socială, religioasă, etc.) ostilă față de evrei pentru simplul fapt că sunt evrei. Termenul („Antisemitismus”) a fost lansat în 1879 de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o broșură propagandistă antisemită. Antisemitismul poate lua diverse forme: învățături religioase care proclamă inferioritatea evreilor, de exemplu cartea lui Martin Luther „Evreii și minciunile lor”, carte în care Luther scria că evreii sunt otrăvitori de fântâni și ucigași de copii furați sau alt exemplu, predicile (Omiliile) lui Ioan Gură de Aur (Hrisostom), în care acesta instiga și cita pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor. Antisemitismul poate include opinii stereotipe și prejudecăți, sau forme politice care pot merge de la încercarea de a discrimina, izola și oprima, până la violența fizică contra evreilor.Antisemitismul este în esență o formă de intoleranță etnico-religioasă, ca și xenofobia sau rasismul. În Israel, au fost arestați tineri antisemiți și neonaziști, rude de evrei. Există și un “antisemitism evreiesc” care se referă la faptul că unii evrei au adoptat stereotipurilor antisemite dominante sau care persistă în societățile non-iudaice în care aceștia trăiesc.

Conform lui de Fontette, antisemitismul trebuie delimitat de critica academică a iudaismului, demers fără de care cea mai mare parte din literatura modernă de istoria religiilor, cea din statul Israel contemporan inclusiv, ar fi și ea „antisemită”. Cum spunea cândva în parlamentul francez deputatul evreu Alfred Naquet, dacă antisemitismul ar însemna doar discuția pe tema și respingerea dogmei religiei iudaice, atunci chiar și evreii seculari - cum era el însuși - ar fi și ei „antisemiți”

Atitudinile antisemite (sau antisioniste) au avut la bază dezacordul privind creșterea influenței politice și economice a evreilor în diverse state europene și nu numai. Cunoscuți drept buni comercianți, evreii au ajuns să dețină averi importante, și implicit putere politică, fapt ce a crescut tot mai mult nemulțumirea populației. În Germania, după emanciparea de la 1848, cultivând educația și studiul, evreii s-au folosit de educația de stat pentru a accede în profesii liberale, ceea ce a atras ura populației catolice, populație care evita acest fel de educație din motive de Kulturkampf.

În România, în opinia cercetătorilor, cauzele antisemitismului românesc sunt similare cauzelor celorlalte antisemitisme europene. Inițial, ca peste tot în Europa, dogma creștină a reprezentat o sursă importantă de legitimare a atitudinilor și gesturilor antisemite.

În epoca modernă însă, alți factori s-au alăturat unor convingeri religioase în ațâțarea urii contra evreilor. Studiile sociologice pun astfel accentul în explicarea exacerbării antisemitismului de la o perioadă la alta a istoriei României, pe factorii politici și sociali, cum sunt de exemplu integritatea teritorială ori amputările teritoriale suferite de statul român, sau sărăcia majorității românești în condițiile populării importante a pozițiilor superioare în societate de către elementul etnic/religios evreiesc, care pe la mijlocul perioadei interbelice, controla în țară majoritatea capitalului privat în exporturi, transporturi, asigurări, textile, pielărie, electrochimice, chimice, hotelărie, imprimerie și edituri. Deși reprezentau doar 4,2 procente din populația totală, evreii constituiau totuși 30,1 procente din populația urbană a Bucovinei, Basarabiei și Moldovei, și 14,3 procente din populația urbană totală. Astfel că în orașe precum Chișinău și Cernăuți, unde evreii reprezentau 52,6 procente, respectiv 44,9 procente din populația totală a orașului, cele mai multe inscripții comerciale erau în caractere ebraice. Chiar și în Vechiul Regat, populația evreiască a Iașului, cel mai mare oraș al Moldovei, reprezenta 42 procente din total. Ca și în Ungaria vecină, evreii aveau o disproporționată vizibilitate economică și socială: în textile 80 de procente dintre ingineri erau evrei, în rândurile medicilor militari evreii reprezentau 51,3 procente din total, în timp ce printre jurnaliști regatului român, evreii reprezentau 70 procente din total.

În lupta de clasă între boierimea medievală și burghezia care se ridica, minoritatea evreiască a fost folosită (în opinia unor cercetători) de către clasa feudală română ca o armă împotriva ascensiunii burgheziei autohtone. În aceeași notă a antisemitismului apărut pe fondul fricțiunilor cu origini economice și al concurenței între indivizi, istoricul occidental Francisco Veiga raportează (în lucrarea "Istoria Gărzii de Fier - Mistica Ultranaționalismului" (Humanitas 1995), la p. 64) intensa frustrare și tensiunile pe care le provoca în rândurile tinerilor români (în majoritate săraci, fii de țărani sau copii de boieri și ei scăpătați de reforma agrară (1921) postbelică), concurența pe care le-o făceau studenții evrei, care în general proveneau din vechi familii urbanizate, de profesioniști, preponderent mai înstărite și mai educate decât cele ale tinerilor studenți români; studenții evrei aveau astfel randamente academice ridicate, asta constituind un motiv suficient pentru invidie din partea românilor: pe acest fond al concurenței acerbe (imediat după război, numărul studenților se împătrise în universitățile românești în raport cu ultimul an al perioadei antebelice!) pentru o diplomă, o carieră și astfel un loc potențial mai bun în societate, au avut loc în 1922 și fricțiunile provocate la facultatea de medicină a Universității din Cluj de penuria de cadavre donate; întregul corp studențesc al facultății de medicină învăța servindu-se de cadavrele furnizate de majoritatea românilor (creștini); minoritatea evreiasca avea la acel moment reticențe motivate pe considerente religioase în legătură cu disecția cadavrelor evreiești; Protestele provocate de această situație inechitabilă au fost prompt recuperate și speculate politic de mișcarea fascistă a lui Zelea Codreanu.

Din totalul studenților la farmacie și medicină, evreii constituiau 30-40 procente, în timp ce din totalul global al studențimii, evreii reprezentau 15 procente. În București, reprezentau aproximativ 80 procente din totalul angajaților în bănci sau întreprinderi comerciale, 40 procente din totalul avocaților și 99 procente din totalul agenții bursieri.

Pentru preponderența elementului etnic și religios evreiesc în elita economică și intelectuală a României (și a altor țări europene tarate și ele de antisemitism în anumite perioade istorice), pot fi propuse diverse explicații raționale: astfel, pentru evrei alfabetizarea a fost de la un punct încolo în istoria lor o cvasi-obligație religioasă: școlile alfabetizau tinerii pentru a le da astfel acces la Scriptură (și mai târziu la ampla literatură religioasă conexă), cultura religioasă reprezentând pentru o populație dispersată și aflată în exil, unica modalitate rămasă de a-și păstra identitatea în timp și spațiu. Această deschidere salutară pentru educarea (religioasă a) maselor, contrastează puternic cu situația din lumea creștină de până la Reformă, în care citirea Bibliei era un privilegiu păzit cu gelozie al oamenilor bisericii.

Pe de altă parte, statutul de minoritate este admis a stimula în rândurile membrilor ei dorința de reușită ca și solidaritatea.

O lungă perioadă, în Europa, orașul a fost unicul focar de educație, drept pentru care apare ca natural că o populație interesată de școală să tindă să se stabilească mai ales în zonele urbane, unde, deloc întâmplător, dat fiind că concentrează cunoaștere, concentrează și putere, și bogăție.

Interdicția religioasă și politică, la care evreii au fost supuși atât în Est ca și în Vest (interdicția de a poseda, cumpăra sau vinde pământ, sau interdicția de a practica anumite meserii), e și ea în mod evident o altă explicație a concentrării evreilor în arii de activitate care o separau de majoritățile agricole ale statelor europene. Pe de altă parte, nici în orașe n-au fost scutiți de discriminări, căci în diverse perioade și țări, școala le-a rămas inaccesibilă. Cu toate astea, atunci când porțile acesteia le-au fost în fine deschise, au știut să profite de această șansă mai bine chiar decât majoritatea; Aly Goetz, de exemplu, relatează în lucrarea “De ce nemții? De ce evreii? ”, că în anii de după reformele liberale de la începutul sec. al XIX-lea din Prusia, evreii au știut să profite de deschidere și să-și trimită în masă copii în școli, în timp ce la creștini, o populație în majoritate încă analfabetă în acel moment, părinții și preoții mai pretindeau - și încă au mai pretins până pe la începutul secolului al XX-lea! - că “cititul strică vederea” (“lesen verdirbt die Augen”).

Rețeaua de relații transfrontaliere pe care evreii, ca populație dispersată și continuu alungată, au reușit în mod spontan s-o constituie și mențină, a fost și ea de natură să le faciliteze succesul comercial și intelectual, și, în general, să le ofere o perspectivă pragmatică, cosmopolită, asupra realităților politice și economice.

Etosul unei populații cu o istorie (și deci cultură scrisă) multimilenară, și cu rădăcini geografice în Orientul în care a apărut prima dată sedentarizarea (și odată cu ea civilizația), ba fiind chiar o populație cu rădăcini lingvistice care îi leagă de cei care au dăruit umanității, cândva, acum milenii, scrierea alfabetică, este, în sine, mai mult decât suficient pentru a explica atât interesul pentru educație, cât și succesul intelectual și economic, al membrilor evreimii.

Fapt rămâne că independent de raționalizările care se pot propune drept explicații acestui fenomen al elitizării evreimii în istoria modernă a României (proces petrecut înainte și în alte țări europene), el este un dat sociologic cu rol de cauză confirmată a antisemitismului.

Un articol elaborat în cadrul Campaniei pentru nediscriminare din cadrul proiectului ”Dezvoltare integrată în comunitatea marginalizată din Miercurea Sibiului”, Cod SMIS 115001.

”Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția Uniunii Europene sau a Guvernului României”